Respiro

Printre gândaci era epidemie de oameni. Mai erau 5 minute și se făcea vară. Îmi făcusem corpul cort și mă retrăsesem în mine. Lăsasem ochii deschiși ca să nu mă sufoc. Schimbam cuvinte cu cei din jur ca să îi țin la depărtare. Mă hotărâsem să admir natura umană.
În fața mea mincinoșii jucau friptea, lașii își puneau piedică să se amuze, perfecționiștii făceau echilibristică, egoiștii săreau șotronul, narcisiștii se legaseră la ochi pentru baba-oarba.
Când se plictiseau se strângeau toți la un loc și începeau să se imite. Atunci nu-i mai deosebeam care cum sunt. Cel mai mult îmi plăcea jocul lor de mimă. Știau să mimeze bucuria, fericirea, sinceritatea, înțelepciunea. După ce mimau dragostea se împrăștiau pentru pitulușul.
Începuse vara și eu îmi epuizasem cuvintele, închisesem ochii și ieșisem din cort ca să mă joc cu oamenii.

Titlurile bune nu zboară prin camera mea zilnic

Metroul nu avea răbdare cu oamenii. După ce-i înghițea pe cei mai rapizi își închidea burta cu semnale epileptice, saturat de agitație, mulțumit de pradă.

Așa se lăsase și Vasile înghițit, îngrămădit, amestecat și digerat în mecanismul de fier al subteranului, la ora de vârf a dimineții. Îl chema Vasile pentru că maică-sa avusese în tinerețe o curiozitate pentru o piatră funerară pe care rămăsese scris doar numele ăsta și taică-său nu comentase decizia ei. Vasile intrase în lume ca un personaj balzacian, pe al cărui nume atârna umbra necunoscutului muritor. La fel ca Pygmalion, mă-sa își crease propriul Vasile, uitându-l pe primul. Lui îi dăruise tot ce știa, tot ce simțea, tot ce era. Îl iubise de luni până sâmbătă, mai puțin duminica, pentru că atunci îl iubea pe Dumnezeu. Copilul crescuse și devenise Vasile.

După moartea maică-sii, oamenii din jur încetaseră să îi mai strige numele. Pentru ei era Vasilică, Vasi, Vas, coaie, bă... Inclusiv el începuse să-și dezvolte pseudonime virtuale. Și Vasile se pierduse în ochii lumii care îl vedea în atâtea feluri. Își acaparase toate personalitățile primite și le înmulțise. Și se diminuase.

În acea dimineață de luni și nu în altele, în ghiorțăitul mațelor uriașului de fier, printre cele două rânduri de scaune, se auzise ca un fel de strigăt, de plâns, de geamăt, de șoaptă: VASILE!

Auzindu-și numele, simții ceva ca un fel de mângâiere în creștetul capului amestecat cu spaima regăsirii unei amintiri pe care n-o credea uitată. Se-ntoarse la timp să vadă întâlnirea dintre doi colegi de muncă.

Metroul scârțâii brusc și își întinse leșul lângă peron. Din el ieșeau de-a valma sufletele. Ceva se schimbase între timp. Și acum metroul avea răbdare cu cei care coborau.

Îndoiri

Mă îndoiam sub puterea literelor, a cifrelor, a gândurilor care se formau din ele.

Mă îndoiam sub toate timpurile, sub toate formele, sub toate genurile.

Mă îndoiam de nesiguranță, de simțuri, de rațiune, de realitate, de necunoscut.

Mă îndoiam de pluralitate, de suflul cuvintelor, de existența atâtor corpuri.

Mă îndoiam sub divinitate, sub imagini preconcepute, sub iluzii, sub tine.

Mă îndoiam de nesimțire, de ipocrizie, de prostie, de superficialitate.

Mă îndoiam de mine, mă.

Și îmi căram îndoiala cu tot corpul.

În căutare

Pe arhitectură se proiectau fulgi de zăpadă. Lumea se grăbea mai rău ca niciodată. Era înghesuială-n magazine, era abur în aer. Se trezise în turația motoarelor, în mirosul iernii, cu frigul în oase și fără memorie. Ieșise în stradă simțind nevoia de a se lua după ceilalți. Și se luase. Le urma pașii înstrăinat.

Clipea des. Zâmbea des. Era singur. Dar ochii îl ajutau să urmărească. Și câteodată ceea ce vedea îl împlinea.

Se trezise în dimineața aia fară memorie, cu o gaură neagră în coaste, cu amărăciunea-n sânge. Ar fi vrut să scoată verbal toată durerea, să se regăsească fizic, metafizic în cineva. Ar fi vrut să-și elibereze spaimele, gândurile, golurile în cea mai apropiată ființă. Să o ia de mână și să încheie chinul. Cu pași mari pornise în căutarea identității sale, împins de oamenii grăbiți ca și el, împingând în grabă, la rându-i. Nu era timp de scuze.

Omul fără memorie îşi căuta numele în reclamele de pe stradă, îşi căuta chipul în vitrinele magazinelor, îşi căuta familia în pozele din ramele la preţ redus. Se uita la ambalajele lucioase şi se întreaba ce e fericirea.

Era Craciunul când și-a dat seama că toată lumea e ca el.

Who am I?

În emisfera cerebrală stângă a-nceput să viscolească. Cuvintele se-mprăştie care pe unde. Raţionalul îşi pierde echilibrul, alunecă şi se sparge de concluzii. Limbajul se-mpleticeşte. Limbile se-mpleticesc. "Cine sunt?" se-ntreabă omul care nu mai înţelege nimic, învârtindu-se între cei patru pereţi. Dar şi-a uitat întrebarea pentru că în emisfera cerebrală dreaptă începuse noaptea celor 1001 de culori. Toate deodată.

Şi brusc umbra i-a devenit mai interesantă decât propria persoană.

Despre

Mişună mâini mici în mănuşi. Sub ţeastă îi îngheaţă gândurile. E frig. Şi parc-ar sta să ningă, dar nu vrea nici să plouă. Încetase de mult să mai dialoghez cu el. Se plictisea. Nu-şi era chiar cel mai bun ascultător, dar nici cel mai bun orator. Îşi era nimeni. Străin de artificialul complezenţei, locatar al betonului, articula aerul cu respiraţia. Scormonea după poveşti în ochi albaştri, căprui, verzi, negri. Îşi căuta cuvintele în cărţi de colorat. Adeseori, când avea dureri de cap, experimenta tăcerea. Somnul nu-i pria. Noaptea-i era o stare de inconştienţă în care privea fix tavanul şi, când se întorcea, pereţii, uşa, geamul. Mai rar podeaua. Cioplea în lemn figura extraterestră a divinităţii pe care o hrănea cu înjurături. Colecţiona vorbe-n vânt. Simţea nevoia să facă distincţia între lucruri, pentru că lucrurile nu erau la fel. Se juca Verde Stop cu frunze uscate. Îşi era nimeni.

Şi parc-ar sta să ningă, dar nu vrea nici să plouă.

"Voi ce intraţi, lăsaţi orice speranţă!"

Am realizat azi că sunt mai multe fete cu numele Speranţa decât Fericirea. De fapt, nu am auzit numele Fericirea la vreo fata. Mă gândesc adesea că Speranţa e ultima dintre monştrii. Dar daca ar avea un chip uman, pentru mine ar arăta ca una dintre fetele care cerşesc în metroul de la Eroilor. Poate ar arăta ca ultima fată pe care am văzut-o acolo. Şi-ar face loc cu un pui de câine în braţe şi până să se închidă uşile şi-ar începe rugăciunea. S-ar aşeza în genunchi şi oricât de tare s-ar milogi, prezenţa ei ar fi la fel de transparentă ca vitrinele în care dai cu capul. Vocea ei s-ar pierde printre zdruncinături şi scârţâit de şine. Eu m-aş întoarce cu spatele şi i-aş admira ritul în reflexia geamului. Şi m-aş gândi că poate e o fantomă, aşa difuză cum apare. M-aş gândi de câte ori a fost violată visând visele din sticlele de lipici. M-aş gândi că e la fel de instinctuală ca animalul pe care îl strânge în braţe. Şi m-aş întoarce să-i privesc ochii trişti şi să-i strig: Speranţo, tu nu ai ce căuta în metroul de la Eroilor!